Vin vorbe veninoase vârâte-n viaţa vitregită
Ajung să scuip în palme şi să lovesc şi eu
Să sap cu unghia palmei în buza cea belită
Să sparg şi dinţi de piatră ca-au fost în drumul meu
Şi dintr-o dispoziţie temporar scârbită
Ajung să-extrag esenţa a semenilor-mi spirit
Văd clar acum ce suntem, o cârpă putrezită
Şi cu o conştiinţă ajunsă la punct critic
Om mic, om de nimic, om nimicit, om om,
Cum pot s-arăt mai bine a ta nimicnicie ?
Să te compar cu universul, cu Dumnezeu… se stie
Nimic comparativ nu te descrie mai bine ca un… om
Avem acelaşi sange, iubim aceeaşi mamă
Ne bem acelaşi sânge şi-njurăm de mamă
O, da ! Omul e bun şi drept prin propria sa natură
Şi să şi-o satisfacă jigneste, ucide, fură…
Doar nu e oare a noastra starea de tensiune ?
Ce face să crăpi ţeste, să tai şi să faci spume
Şi nu ne reprezintă acest instinct primar ?
E în natura noastră, e « noi », oare nu-i clar ?
Pai, da ! Dar omul e-nfrânat are raţiune…
Şi în subsidiar e plin de fapte bune
Calcand pe sentimente, urmând a sa doctrină
Razboaie calde poartă mascând în fapt reci crime
Religii şi concepte il absolvesc de vină
Şi just e făcut totul sub numele de « bine »
Din îndârjirea stearpă, şi experienţa dură
Şi binele şi-arată, zâmbind a sa dantură
Şi cu un surâs deschis spre ironie,
Se naşte-n experienţă şi moare în prostie
Cu două părţi de rău şi-un antidot de bine
Ne lăfăim în spuma propriului eşec
Scârbit de cine suntem constat ce vin şi trec
Nimicnicii rasuflă prin porii noştrii sec.
Deva, noiembrie 2006(Poezia de mai sus a fost in urma unui concurs de acum trei ani intre mine si un prieten. Tema a fost data de el, nimicnicia omului, iar aceasta este varianta mea pentru acel concurs - concurs "just for the fun of it" - nimic serios).
