Nimicnicia omului

Vin vorbe veninoase vârâte-n viaţa vitregită
Ajung să scuip în palme şi să lovesc şi eu
Să sap cu unghia palmei în buza cea belită
Să sparg şi dinţi de piatră ca-au fost în drumul meu

Şi dintr-o dispoziţie temporar scârbită
Ajung să-extrag esenţa a semenilor-mi spirit
Văd clar acum ce suntem, o cârpă putrezită
Şi cu o conştiinţă ajunsă la punct critic

Om mic, om de nimic, om nimicit, om om,
Cum pot s-arăt mai bine a ta nimicnicie ?
Să te compar cu universul, cu Dumnezeu… se stie
Nimic comparativ nu te descrie mai bine ca un… om

Avem acelaşi sange, iubim aceeaşi mamă
Ne bem acelaşi sânge şi-njurăm de mamă

O, da ! Omul e bun şi drept prin propria sa natură
Şi să şi-o satisfacă jigneste, ucide, fură…
Doar nu e oare a noastra starea de tensiune ?
Ce face să crăpi ţeste, să tai şi să faci spume
Şi nu ne reprezintă acest instinct primar ?
E în natura noastră, e « noi », oare nu-i clar ?

Pai, da ! Dar omul e-nfrânat are raţiune…
Şi în subsidiar e plin de fapte bune
Calcand pe sentimente, urmând a sa doctrină
Razboaie calde poartă mascând în fapt reci crime
Religii şi concepte il absolvesc de vină
Şi just e făcut totul sub numele de « bine »

Din îndârjirea stearpă, şi experienţa dură
Şi binele şi-arată, zâmbind a sa dantură
Şi cu un surâs deschis spre ironie,
Se naşte-n experienţă şi moare în prostie

Cu două părţi de rău şi-un antidot de bine
Ne lăfăim în spuma propriului eşec
Scârbit de cine suntem constat ce vin şi trec
Nimicnicii rasuflă prin porii noştrii sec.

Deva, noiembrie 2006

(Poezia de mai sus a fost in urma unui concurs de acum trei ani intre mine si un prieten. Tema a fost data de el, nimicnicia omului, iar aceasta este varianta mea pentru acel concurs - concurs "just for the fun of it" - nimic serios).